Martirii Marii Uniri

Home / Martirii Marii Uniri

Generaţia Unirii a pus în clădirea României Mari tot ce a avut mai scump, şi-a pus cele mai nobile visuri, cel mai curat şi mai eroic curaj, cea mai neclintită hotărâre; şi-a jertfit pe câmpurile de luptă copiii cei mai buni, şi-a trimis la adunările naţionale de unire bărbaţii cei mai vrednici. O țară capabilă de atâtea sacrificii şi care a dat dovadă de atâta tărie morală merită să trăiască și va trăi.   (Iuliu Maniu)

Marea Unire a fost posibilă în primul rând datorită voinței politice a elitelor care au coagulat în jurul lor mișcări naționale și au convins populația și oamenii de rând de necesitatea unirii tuturor românilor într-un singur stat. Unitatea națională a României a fost realizată nu doar de sângele soldaților căzuți pe front, ci și de suferințele intelectualilor și scriitorilor care au îndurat pentru ideile lor temnița și deportarea. Elitele politice, intelectuale și religioase ale Marii Uniri și-au asumat responsabilitatea de a ridica nivelul cultural al maselor care nu aveau clar în minte conștiința originii comune și sentimentul apartenenței la o singură națiune. Ei au fost cei care au mobilizat conștiințele și brațele oțelite îndrumând cu îndrăzneală și energie afirmarea pe deplin a românismului. Generația Unirii a fost convinsă de imensa responsabilitate pe care era chemată să o înfăptuiască atunci când interesele naționale trebuiau subordonate ideii întregirii țării.

 

DRUMUL SPRE MARE UNIRE

Marea Unire de la 1918 a fost procesul istoric în urma căruia provinciile istorice românești s-au unit cu România în cuprinsul aceluiași stat național. Imediat după izbucnirea Primului Război Mondial, România și-a declarat poziția de neutralitate. În august 1916 România decide să intre în război alături de Puterile Antantei. Primul pas spre Unire a fost făcut în noiembrie 1917 când a luat ființă Sfatul Țării, organul legislativ al Basarabiei care a proclamat fondarea și independența Republicii Democratice Moldovenești. Pe 27 martie 1918 Sfatul Țării de la Chișinău, ales prin vot universal, direct, egal și secret, a decis cu majoritate de voturi Unirea României cu Republica Democratică Moldovenească.


Pe 28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți a hotărât Unirea necondiționată a regiunii în vechile ei hotare cu Regatul României. La scurt timp în Transilvania, Adunarea Națională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegați aleși și susținută de 100 000 de participanți, a adoptat la 1 decembrie 1918 rezoluția care a consfințit Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. În urma înfăptuirii Marii Uniri, populația și suprafața teritorială a țării s-au dublat. Așteptările de veacuri s-au împlinit și astfel s-a constituit „ora astrală” a poporului român, visul milenar al desăvârșirii unității statale, așteptat de atâtea generații de români. În acel moment unic în istoria națională, românii au știut să se plieze pe mersul istoriei în folosul poporului lor, iar clasa politică s-a dovedit la înălțimea misiunii sale.

GENERAȚIA UNIRII EXTERMINATĂ ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

În anul Centenarului Marii Uniri, se cuvine să facem și o reverență în fața tuturor celor care s-au jertfit pentru realizarea României Mari și au fost „răsplătiți” cu suferință, umilință și ani grei de temniță pentru înfăptuirea idealului național al tuturor românilor. Cei 20 de martiri ai Marii Uniri au înfruntat orice primejdie și au luptat cu prețul vieții pentru a vedea împlinită desăvârșirea unității statale. Regimul sovietic instaurat în România i-a găsit „incompatibili” cu noul sistem pe mulți dintre aceia care au avut un rol hotărâtor în crearea și consolidarea statului român. Ocupanții străini împreună cu conducătorii comuniști din țară au pus în mișcare un program sistematic pentru vânarea și înlăturarea elitei politice, culturale, intelectuale și militare a României. Oameni cu merite deosebite în istoria țării și în făurirea Marii Uniri au fost declarați „dușmani ai poporului” și ai „regimului de democrație populară”.


Rând pe rând, fondatorii României Mari au fost arestați și condamnați, cu proces sau fără, au fost umiliți și torturați, au făcut ani grei de temniță, și cei mai mulți dintre ei au murit în închisorile comuniste pentru „vina” de a crede în democrație și în țara lor. Politicienii moldoveni din Sfatul Țării (organismul care a exercitat puterea legislativă în Basarabia) au fost acuzați, aproape fără excepții, că „au trădat interesele poporului moldovean” atunci când au votat Actul Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918. Au fost deportați în lagărele de concetrare din Siberia, au suportat povara și umilința închisorilor regimului sovietic, plătind cu viața pentru imaginarele vinovății formulate de sistemul comunist. Rămășițele multora dintre martirii Marii Uniri au fost aruncate în gropi comune și anonime de la marginea închisorilor din Sighet, Jilava, Gherla, Periprava etc., fără a avea parte nici măcar de o înmormântare creștinească. Au scăpat de această soartă tragică și sinistră doar cei care muriseră înainte de această perioadă nefastă sau cei care au plecat în străinătate, luând calea exilului.


Din lunga și impresionanta galerie a figurilor care au ilustrat această generație unică și martirică a Marii Uniri, se cuvine să încheiem pledoaria noastră prin a descrie ultimele clipe trăite la Penitenciarul Sighet de marele om politic Iuliu Maniu, cel care la 1 decembrie 1918 a fost unul dintre oamenii cheie ai organizării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia care a decis unirea Transilvaniei cu România. La vârsta de 80 de ani, după o lungă şi grea suferinţă ca urmare a anilor de tortură la care a fost supus în temniță, fostul prim-ministru și președinte al PNȚ s-a stins din viață, paralizat, după ce nu își mai simțea trupul de atâtea lovituri și bătăi. Avea picioarele putrezite, în niște pantaloni ca de tablă. A fost spălat de colegii de celulă care i-au tăiat cu o foarfecă primită de la un gardian milos armura de puroi, putreziciune și umezeală care i-a necrozat picioarele. Din țesuturile moarte i-au fost îndepărtate acneele și viermii intestinali. Conform mărturiei scriitorului Nicolae Carandino care l-a asistat până la ultimul moment al vieții, „Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: «Acum pot să mor!» […] A fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.


Ei sunt generaţia de martiri făuritori ai Marii Unirii, la care ne întoarcem astăzi, în momentele de aniversare, pentru a le aduce un omagiu și o recunoștință pentru sacrificiul depus pentru libertate, unitate, demnitate națională și pentru realizarea României Mari. Memoria lor merită nu doar cinstirea noastră, ci ea trebuie să devină un izvor de inspirație și un prilej de afirmare a temeliei spirituale a identităţii şi unităţii noastre ca popor creştin.